- Totuşi, nu regretaţi că aţi scris?
- Să regret? Nu sînt în stare să regret. Vrei o caramea?”
Am sa pun aici pe sarite cartea care m-a fascinat ingrozitor de mult. Nu cred ca mi-a fost vreodata asa de greata ca atunci cand am citit-o. Si nu cred ca am vrut mai mult vreodata sa ma scufund in greata ca atunci.
Here it goes, Amelie Nothomb:
„Bineînţeles, ne terorizează pe toţi, pe mine în primul rînd, dar susţin în continuare că masca agresivă e o cochetărie: îi place să facă pe obezul placid şi crud numai ca să ascundă o sensibilitate ieşită din comun.”
-Domnule Tach, întreaga lume v-a admirat pentru hotărîrea cu care aţi refuzat să vă internaţi în ciuda recomandărilor insistente ale medicilor. Cea dintîi întrebare care se impune este deci urmă-toarea : cum vă simţiţi ?
-Mă simt aşa cum mă simt de douăzeci de ani.
-Adică?
-Mă simt puţin.
-Puţin cum ?
-Putin.
-Da, înţeleg.
-Te admir.
Nici un strop de ironie în vocea de o neutra-litate implacabilă a bolnavului. Jurnalistul rîse puţin, silit, apoi continuă :
-Domnule Tach, nu mă voi fblosi, în faţa unui om ca dumneavoastră, de perifrazele obişnuite în profesiunea mea. Ca atare, îmi îngădui să vă întreb care sînt gîndurile şi stările interioare ale unui mare scriitor ce ştie că trage să moară.
Tăcere. Oftat.’
-Nu ştiu, domnule.
-Nuştiţi?
- Dacă aş fi ştiut la ce mă gîndesc, presupun că n-aş mai fi devenit scriitor.
-Vreţi să spuneţi că scrieţi pentru a afla în sfirşit la ce vă gîndiţi ?
-Posibil. Nu mai ştiu prea bine, a trecut atîta vreme de cînd n-am mai scris.
-Cum aşa? Dar ultimul dumneavoastră roman a apărut acum mai puţin de doi ani…
-Golire de sertar, domnule. Sertarele îmi sînt atît de pline încît în deceniul ce va urma morţii mele s-ar putea edita cîte un nou roman în fiecare an.
- Extraordinar! Cînd aţi încetat să mai scrieţi ?
-La cincizeci şi nouă de ani.
-Şi atunci toate romanele pe care le-aţi scos de douăzeci şi patru de ani încoace însemnau goliri de sertare ?
-Ştii să socoteşti.
-La ce vîrstă aţi început să scrieţi?
Greu de spus: am început şi m-am oprit de mai multe ori. Prima dată, aveam şase ani şi scriam tragedii.
-Tragedii, la şase ani?
-Da, în versuri. Fără vlagă. M-am oprit la şapte ani. La nouă ani, am recidivat, ceea ce mi-a adus cîteva elegii, tot în versuri. Dispreţuiam proza.
-Surprinzător din partea unuia dintre cei mai rnari prozatori ai epocii.
-La unsprezece ani rn-am oprit din nou şi n-am mai scris un rînd pînă cînd n-am împlinit optsprezece.
Jurnalistul notă în carnet: „T. primeşte com-plimentele fără să protesteze”.
-lar la optsprezece ani?
-Am luat-o de la capăt. La început scriam destul de puţin, apoi din ce în ce mai mult. La douăzeci şi trei de ani mi-am atins viteza de croazieră, pe care am menţinut-o vreme de treizeci şi şase de ani.
-Ce vreţi să spuneţi prin această „viteză de croazieră” ?
-N-am mai făcut altceva. Scriam necontenit;
în afară de faptul că mîncam, fumam şi dormeam, nu mai aveam nici o altă activitate.
Aşadar, aţi petrecut treizeci şi şase de ani scriind fără întrerupere şi dintr-o dată, gata, n-aţi maiscris un rînd.
-Da.
- Şi ce aţi făcut în cei douăzeci şi patru de ani care au urmat ?
-Ţi-am spus, am devenit gurmand.
-Cu regim complet?
- Să spunem mai degrabă cu regim intens.
- Şi în afară de asta ?
-Vezi dumneata, e ceva care îţi ia timp. In afară de asta, aproape nimic. I-am recitit pe cla-sici. A, era să uit, mi-am cumpărat televizor.
Dar n-o să negaţi că aţi fost liber în aceşti optzeci şi trei de ani! De pildă, aţi fi putut să nu scrieţi…
-Nu cumva, aşa, din întîmplare, îmi reproşezi că am scris ?
-Nu asta voiam să spun.
-Aha. Păcat, mai că începeam să te stimez.
-Vă e frică de rnoarte, domnule Tach?
- Cîtuşi de puţin. Moartea nu trebuie să fie o schimbare prea mare. Pe de altă parte însă, mi-e teamă să nu sufăr. Mi-am procurat stocuri întregi de morfină pe care am să mi-o pot injecta singur. Datorită ei, nu-mi mai e teamă.
-Credeţi în viaţa de după moarte?
-Nu.
-Atunci credeţi că moartea înseamnă o anihi-lare?
-Cum să anihilezi ceva ce-i deja anihilat?
-Teribil răspuns.
-Nu e un răspuns.
-Inţeleg.
-Te admir.
Dar poţi vorbi despre o carte lăsîndu-i secre-tul neatins.
-A, da? Ai încercat dumneata?
-Nu, dar eu nu sînt scriitor.
-Atunci cu ce drept îmi torni mie baliverne dintr-astea?
-Nu sînteţi primul scriitor căruia îi iau un interviu.
- Nu cumva îndrăzneşti să mă compari cu con-ţopiştii pe care-i interoghezi de obicei?
-Nu sînt nişte conţopişti!
-Dacă reuşesc să pălăvrăgească despre opera lor şi să rămînă pasionanţi şi pudici, atunci nu-ncape îndoială că sînt nişte conţopişti. Cum ai vrea dumneata ca un scrhtor să fie pudic? E mese-ria cea mai impudică din lume: prin stil, idei, poveste şi cercetări, scriitorii nu vorbesc niciodată decît despre ei înşişi, ba, colac peste pupăză, se mai folosesc şi de cuvinte. Şi pictorii sau muzicienii vorbesc despre ei înşişi, dar într-un limbaj mult mai puţin crud decît al nostru. Nu, domnule, scriito-rii sînt obsceni; altminteri, ar fi şi ei contabili, conductori de tren, telefonişti, într-un cuvînt, oameni respectabili.
-Cu atît mai bine pentru dumneata. Află, domnule, că dacă aş fi frumos n-aş mai trăi cla-ustrat aici. De fapt, dacă aş fi fost frumos n-aş mai fi ajuns niciodată scriitor. M-aş fi făcut aventu-rier, negustor de sclavi, barman, vînător de zestre.
-Aşadar, stabiliţi o legătură între fizicul şi
vocaţia dumneavoastră ?
-Nu-i vocaţie. Asta s-a întîmplat cînd am con-
statat cît sînt de urît.
- Şi cînd aţi făcut această constatare ?
- Foarte de timpuriu. Totdeauna am fost urît.
- Dar nu sînteţi chiar atît de urît.
-Cel puţin dumneata eşti delicat.
-în sfirşit, sînteţi gras, dar nu urît.
-Ce-ai mai vrea? Patru bărbii, ochi porcini, nasul ca o barabulă, păr pe cap cît pe obraji, ceafa toată numai şunci, fălci care atîrnă – şi, din res-pect pentru dumneata – mă opresc numai la chip.
- Totdeauna aţi fost atît de gras ?
-La optsprezece ani, eram deja aşa – poţi să
spui obez, n-o să mă simt jignit.
-Bine, obez, dar omul vă poate privi fără să
sc înfioare.
-Sînt de acord că aş putea fi şi mai respin-
gător: aş putea avea cuperoză, negi…
-Pe cînd dumneavoastră aveţi o piele foarte frumoasă, albă, întinsă, îţi dai seama că e cati-
felată la pipăit.
-Un ten de eunuc, dragă domnule. E ceva
grotesc să ai o asemenea piele pe faţă, mai cu seamă pe o faţă dolofană şi imberbă: de fapt, ţeasta îmi seamănă cu o frumoasă pereche de fese netede , şi moi. o ţeastă care te îndeamnă mai curînd să rîzi decît să vomiţi; uneori, mi-ar fl plăcut mai mult să provoace voma. E mai tonică.
-De ce această agresivitate faţă dejurnalişti?
-Nu faţă de jurnalişti, faţă de dumneata.
- Ce-am făcut ca să o merit ?
-Nu, că eşti culmea! o clipă n-ai încetat să mă insulţi, să mă tratezi drept metaforist, să mă categoriseşti drept lipsit de bun-gust, să zici că nu-s „chiar atît” de urît, să te legi de vînzătorul de ceară şi, culmea culmilor, să pretinzi că mă înţelegi.
-Păi… ce altceva ar fi trebuit să spun?
-Asta-i meseria dumitale, nu a mea. Cînd eşti atîta de prost, nu mai vii să-l hărţuieşti pe Pretextat Tach.
-Dumneavoastră mi-aţi îngăduit.
-în nici un caz.
- Haide, domnule Tach, nu încercaţi să fiţi mai dezagreabil decît sînteţi.
-Ce neobrăzare ! leşi afară imediat!
-Dar… interviul e abia la început.
-A durat prea mult, necioplitule ! Piei de-aici! Şi spune-le confraţilor tăi că Pretextat Tach tre-buie respectat!
Jurnalistul o şterse cu coada între picioare.
Colegii săi ciocneau un păhărel la cafeneaua din faţă şi nu se aşteptau să-l vadă ieşind atît de repede. îi făcură semn. Nefericitul, verde la faţă, veni şi se prăbuşi lîngă ei.
După ce comandă un porto flip triplu, găsi tăria de a-şi istorisi păţaniile. Din cauza fricii, răspîndea un miros cumplit, acelaşi pe care trebuie să-l fi răspîndit lona la ieşirea din pîntecul cetaceului. Interlocutorii erau deranjaţi. Nu-şi dădea seama că mirosea a stătut ? El însuşi pomeni de lona:
-Burta balenei! Vă asigur, nu lipsea nimic! Bezna, urîtul, teama, claustrofobia…
-Duhoarea? riscă un confrate.
-E singurul lucru care lipsea. Dar el! El! Ce rînzos individ! Alunecos ca un ficat, umflat cum trebuie să-i fie şi stomacul! Perfid precum splina, amar ca fierea! Privirea lui mi-era de-ajuns ca să simt că mă digeră, mă dizolvă în sucurile meta-bolismului său totalitar!
-In orice caz, ţi-a dat ocazia să faci pe eroul.
-Credeţi? în viaţa mea nu m-am simţit mai jalnic.
…
) =))
yeey! — M-am saturat. Vreau ceva de baut..As vrea sa ma duc sa ma plimb putin prin Rusia.
. Ma duc sa desenez si rasnita aia de cafea care sta pe birou.
). Teribila mea Ingrid-Otilia 
.
