Asa a fost atunci si asa e si acum! Da-mi de o mie de ori lovitura dupa lovitura. Prefer siguranta mortii iminente oricand in locul angoasei nesigure. Sa curga sangele in cascade sa se auda cum se rup oasele, sa se stropeasca pretutindeni cu bucati de carne si sa miroasa a moarte. Asta oricand. Dar cea mai ingrozitoare e spaima asteptarii, cand pur si simplu astepti moartea si ea nu vine. Atunci mintea o ia rana si e lasata sa isi scorneasca tot felul de fantome, si incet se aluneca spre un chin psihologic, o nebunie progresiva. Si atunci, uman ar mai fi doar curmarea suferintelor cu ajutorul unui pistol. Da, prefer durerea fizica, concreta, durerii inchipuite cauzata de frica. Prefer sa simt in loc sa imi imaginez. Prefer moartea in fata disperarii.
Sunt ca Anna Karenina in fata sinelor si a trenului…
In acest moment peretii incepura sa se curbeze si sa se amestece ca imaginile de pe suprafata leganata a apei: totul se risipi in valurele, patul se transforma in luntre. Se prinse de margine ca sa nu cada, dar furchetul ii ramase in maini. Si, cufundata pana-n gat in mii de flori in picatele, ea incepu sa pluteasca. Facu o miscare gresita si incepu sa se scufunde. Folosind prajini, cangi si suflecandu-si manecile incercara s-o prinda, s-o ridice, s-o scoata la mal.
Acum se implinesc 5?, 6? luni si nu numai ca sunt inca vie, adica perfect delimitata in sine si opaca, dar, ca orice muritor, nu-mi cunosc clipa sfarsitului si pot recunoste valabilitatea formulei generale: probabilitatea viitorului descreste in proportie inversa cu distanta lui teoretica. E adevarat ca in cazul meu prudenta imi impune sa operez cu cifre foarte mici, dar nu-i nimic, nu-i nimic, sunt vie. Noaptea aceasta – si nu mi se intampla intaia oara – am avut un vis deosebit: scoteam de pe mine invelis dupa invelis, si in final… nici nu stiu cum sa descriu – dar stiu urmatorul lucru: prin dezvelire treptata, ajung pana la ultimul punct, indivizibil, solid si luminos, iar acest punct imi spune: eu visez! – e ca un rechin cu perla in grasimea sangeranda a unui rechin – si-mi ajunge acest punct – adica nu-mi mai trebuie nimic. poate ca cetatean al unui secol viitor, oaspete prea grabit sau poate monstru de balci, expus intr-o lume de gura-casca, vesnic in sarbatoare, am trait o existenta de calvar. De cand ma stiu, - si ma stiu cu o luciditate nelegiuita – sunt propriul meu complice, un complice care stie prea multe despre sine si de aceea e periculos, de aceea e…
Cred ca as prefera franghia, desi stiu cu certitudine si in mod ineluctabil ca voi avea parte de secure.
In coridoarele fara cap unde sunt cadavrele, cadavrele luate din piata. Pentru fericire iei pstile la nesfarsit. La anu’ vom locui la tara. Sunt doar un ecou al chestiilor ce se intampla in capul meu. Poate e o boala spirituala asta: Sliding through shoots of oblivion into infinity. Oare am murit? Stii ca parul tau arata mai frumos cand ma joc eu prin el. Ai fata pictata si corpul facut din ghips. Te visez ca pe orice: veritabil ca orice fals. nu am memorie. Sufletele se crapa ca si pietrle cand e frig, asa cum piciorusele paianjenilor sunt rupte de copii.
.
) – drum spre casa cu ceata si putina ploaie – magnific, cum ar spune cineva. Am dormit 14 ore si acum ma simt ca un castravete.